Cifre din economia reală

Sub pretextul unui articol prin care atrage atenția noului premier asupra unei posibile sud-americanizări a economiei românești, Cristian Hoștiuc, director editorial al Ziarului financiar, scapă și câteva date relevante, pe care însă nu le comentează. Marea sa problemă par a fi cei de la guvernare, pe care îi bănuie că nu vor lua în seamă cifrele furnizate de el, asemeni guvernului anterior (condus de premierul tehnocrat Dacian Cioloș) care nu a profitat de analizele Zf.ro.

O altă problemă în articolul amintit ar fi creșterile salariale anunțate, pe motiv că nu se cunosc sursele de finanțare ale acestor salarii, sau că se iau banii din alte surse (cum ar veni, în limbaj cripto-securist, din „averea celor ce muncesc”). Asta în vreme ce președintele Comisiei Europene, socialistul Jean-Claude Juncker declară, citat de situl Challenges.fr, că:

Ar trebui să avem un salariu minim la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene

De asemenea, Juncker s-a declarat favorabil introducerii unei indemnizaţii minime de şomaj la nivelul Uniunii Europene. Opoziția față de măsurile de protecție sociale pare așadar caracteristică doar statelor de la marginea UE. Care sunt însă cifrele considerate de mine relevante în articolul amintit?

Democrație versus corporatocrație

Cifra de afaceri a celor 660.000 de companii din România este realizată în proporție de 49% de companiile străine /  multinaţionale, de 47% de cele cu capital românesc şi de doar 4% de companiile cu capital de stat. Nu este o noutate, ci o confirmare a corporatocrației instalate în societatea românească, sub pretextul libertăților economice.

Pentru obținerea acestor rezultate financiare, companiile româneşti angajează 2,4 milioane de persoane, în timp ce multinaţionalele doar 1,2 milioane. Restul de 1,2 milioane de români cu loc de muncă lucrează la stat.

Autorul apreciază în baza acestor cifre că productivitatea multi-naţionalelor este dublă față de cea a firmelor româneşti. Acesta este un calcul matematic destul de banal și posibil corect în majoritatea cazurilor, dar nu absolut. El poate fi interpretat și în alt sens: n-ar fi exclus ca indicele productivității să indice că așa-numitele corporații sunt interesate mai mult de profit, decât de dezvoltare durabilă (concept al UE) sau de protecția angajaților lor – pe care se pune o presiune foarte mare ca să realizeze aceste profituri.

Cei mai mari angajatori privați sunt: Kaufland (companie germană) – cu 22.000, Petrom (austrieci) – cu 16.000 și Dacia (francezi) – cu 14.000 de angajați. Până una-alta, cam asta-i economia reală a României: unii cu profiturile, alții cu munca. Sub pretextul liberalizării economice, noi exportăm ce aveam (forță de muncă și materii prime) și importăm investitori.

Ne dorim investiții străine, le încurajăm, însă până la urmă locurile de muncă din România sunt asigurate în proporție de 75% de companiile autohtone și de către statul român – asta este economia reală.

De ce se întâmplă așa, e cu totul altă poveste: ori nu (mai) avem mână de lucru calificată, fiindcă au plecat prea mulți peste hotare, ori că ne adaptăm greu economiei post-industriale actuale, rămâne de analizat.

Leave a Reply